Tovarăşa învăţătoare

Aseară, pe când mă întorceam de la sărbătoritul Gheorghe, în compania mamei mele şi a prietenei Raluca (prin alianţă, ne-am declarat verişoare), am zărit în spatele ochelarilor fumurii, nişte ochi mici aproape închişi, ce-i cunoşteam. Erau ai tovarăşei, tovarăşei învăţătoare.Venea de la biserică, cu toate că susţine ea, nu e bisericoasă. Doamne ce nu-mi plăcea de ea. Abia aşteptam să cresc mare şi să scap de ea. Din păcate, nu mi-am iubit învăţătoarea şi nici profesorii (dacă ar fi să mă întorc în timp, aş prefera să-i schimb pe toţi. Hai fie şi-o excepţie...proful Negrea...prea bun, ca pedagog, un meseriaş).  Ce m-a surprins, era faptul că după treizecişi de ani, femeia asta îşi amintea de mine, ba chiar şi de persoanele din anturajul meu, din şcoala generală. A ţinut să remarce, că-mi cunoştea cele mai importante evenimente de pe parcursul vieţii mele. Na' ce să zic, eu trăiam cu impresia că sunt una din persoanele pe care le uiţi cu uşurinţă. Se pare că nu-i chiar aşa. Acum, nu ştiu dacă ăsta e un lucru bun sau...cine ştie ce mare scofală.

În timp ce scriam, m-a sunat un fost coleg de serviciu, cu care am depănat ceva amintiri despre persoane şi despre sărbătorile ce tocmai s-au încheiat. Constat că anul ăsta nimic nu-mi iese. Nu mi-a reuşit nici măcar operaţiunea de încondeiere. Petrecerile nu mai au savoare. Habar n-am ce se-ntâmplă şi ce încercări vor mai fi oare. Să fim sănătoşi şi curajoşi în drumul spre a "doua" tinereţe...